Cum am invatat sa-mi iubesc tara
05:50
3 Responses
Pe la inceputul lui ’04, cand eram promovat de catre presa prahoveana, organizatori de evenimente culturale si alte personalitati drept un personaj care a trecut recent pragul usii ce deschide lumea poeziei, am fost invitat sa recit in deschiderea unui simpozion, la care actor in rol principal era un poet basarabean, al carui nume nu-mi spunea nimic notabil. Un poet basarabean, insa roman in tot corpul sau. Asta aveam s-o aflu mai tarziu.
Aveam 16 ani pe atunci si doream sa plec pe alte meleguri, sa ma stabilesc acolo, pentru caci credeam ca tara asta, Romanica mea, nu imi poate oferi nimic. Asa gandeam atunci, insa au trecut anii si eu ma regasesc in continuare drept un menestrel ce colinda plaiul mioritic.
Acel basarabean, de la simpozion, cu suflet de roman, avea un vis. Un vis pe care il spunea mereu. Sa prinda clipa cand Romania se va uni intrutotul. Era basarabean in acte, era roman in suflet si priviri. Fratii lui romani erau si unii, si altii. Era printre ultimii unionisti, nostalgic poate, care la tot pasul spunea acest lucru. Poate ca din acest motiv nu a murit impacat. N-a apucat sa vada o alta unire, a unui popor despartit de niste linii numite granite. Un popor unit prin limba si istorie. Si traditii. O natie numita romana. Sa-l fi vazut cat suflet si durere punea in vorbele sale, cand vorbea despre aceasta unire! Care intarzie sa apara.
Pe undeva, faptul ca azi sunt mandru ca port sange de roman, ca sunt in Romania, patria mama i se datoreaza. Pe undeva el mi-a aratat cum sa-mi iubesc tara. De fapt, el ne-a aratat cum sa ne iubim tara. Un basarabean, cu sange de roman si cu aceeasi stramosi. Precum noi.
Azi, l-am pierdut prin alta lume. Poate mai buna. Poate ca acolo granitele au disparut de mult si unirea s-a infaptuit cu mult timp inainte de sosirea lui.
Cui ne-ai lasat maestre Grigore Vieru!?!
Aveam 16 ani pe atunci si doream sa plec pe alte meleguri, sa ma stabilesc acolo, pentru caci credeam ca tara asta, Romanica mea, nu imi poate oferi nimic. Asa gandeam atunci, insa au trecut anii si eu ma regasesc in continuare drept un menestrel ce colinda plaiul mioritic.
Acel basarabean, de la simpozion, cu suflet de roman, avea un vis. Un vis pe care il spunea mereu. Sa prinda clipa cand Romania se va uni intrutotul. Era basarabean in acte, era roman in suflet si priviri. Fratii lui romani erau si unii, si altii. Era printre ultimii unionisti, nostalgic poate, care la tot pasul spunea acest lucru. Poate ca din acest motiv nu a murit impacat. N-a apucat sa vada o alta unire, a unui popor despartit de niste linii numite granite. Un popor unit prin limba si istorie. Si traditii. O natie numita romana. Sa-l fi vazut cat suflet si durere punea in vorbele sale, cand vorbea despre aceasta unire! Care intarzie sa apara.
Pe undeva, faptul ca azi sunt mandru ca port sange de roman, ca sunt in Romania, patria mama i se datoreaza. Pe undeva el mi-a aratat cum sa-mi iubesc tara. De fapt, el ne-a aratat cum sa ne iubim tara. Un basarabean, cu sange de roman si cu aceeasi stramosi. Precum noi.
Azi, l-am pierdut prin alta lume. Poate mai buna. Poate ca acolo granitele au disparut de mult si unirea s-a infaptuit cu mult timp inainte de sosirea lui.
Cui ne-ai lasat maestre Grigore Vieru!?!
Read more...
